Aripi
1980 candva

-Lasa-ma sa-mi odihnesc o clipa sufletul pe umarul tau! - te-am rugat odata iar tu ai tacut bland si intelegator si mi-ai potolit zbuciumul la pieptul tau.

-Vin de departe si mi-e zborul obosit - am mai adaugat eu printre lacrimi iar tu n-ai spus nimic, pastrand aceeasi tacere alinatoare in care simteam cum mi se spulbera tristetea.

Dar a venit o zi in care eu am murmurat stins:

- Trebuie sa plec! si buzele tale au rostit simplu: Pleaca!

Atunci am zambit amandoi ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat - de fapt se spusesera doar cateva banale cuvinte - iar eu am plecat mai departe intelegand insa ca aripile mele au ramas pe umarul tau...pana intr-o zi cand imi vor creste altele, mai mari si mai puternice, aripi ce nu vor mai obosi niciodata...

---

Castane
1980 candva

Din maroniul cald al castanelor pocnind pe alei ti-am imaginat ochii. Le-am dat catifelarea noptilor de toamna tarzie. Si-am strans puternic doua castane in pumni pentru ca ochii tai sa-mi sarute palmele si sa-mi astampere dorul.

Mi-am aruncat pe umeri doua frunze mari, ruginii, de nuc si mi-am inchipuit ca mainile tale au sosit in sfarsit.

Apoi am ascultat murmurul verii trecute in caderea camasii copacilor si mi-am imaginat ca e glasul tau cerandu-mi sa nu plec odata cu dragostea calatoare.

---