Poate că azi nu mai pot. Da. Nu mai pot s-aud atâta minciună deghizată cu grijă şi vândută la preţ mare, seara, când apari din întâmplare.
Poate m-am săturat de-atâta aşteptare, de suferinţă şi adevăruri nerostite.
Poate ceva din mine s-a defectat, sau, dimpotrivă, azi funcţionează în limite normale.
– M-am săturat ! – ai auzit ?
Tot te-ai obişnuit să mă asemeni cu o stâncă pe care-o părăseşti lăsându-o să înfrunte bezna, valul şi furtuna iar mai apoi s-o regăseşti la vechiul ei loc, stâncă tăcută. Doar că de-atâta aşteptare mi-a crescut o inimă, din stâncă. Şi ea a tot strigat de-atunci:
– S-a terminat. Ajunge !
S-a terminat. Doar datorită ţie am o inimă de piatră şi amintire albă.
Îţi urez noroc. Noroc viselor tale. Ţi-e n-o să-ţi fie prea greu. Nu m-ai iubit vreodată. Poate prin ironia sorţii, o vei face de-acum încoace.
Eu nu ţi-am fost decât liman de linişte la ceasuri de-amară încercare. Şi nu mi-ai mulţumit vreodată. Ai mulţumi oare vreodată obiectelor ce-ţi aparţin ?
Dar înapoi n-am să mă întorc. Căci nu mai pot. Şi pentru că m-am săturat de suferinţă, de minciună şi de singurătate.
Noroc. Pentru visele tale ….