Prolog: Cu mult timp în urmă mi-ai spus că ai vrea să ştii cum ar arăta o poveste scrisă despre noi doi. O poveste care să redea gândurile fiecăruia dintre noi. După atâta timp, mă simt datoare să-ţi îndeplinesc rugămintea. Voi încerca să scriu povestea noastră. Voi încerca să am tăria de a mai retrăi încă o dată totul. Urează-mi succes şi apoi pleacă. Mă tem că încă nu te-am iertat pentru că tu…
I
Aproape nici nu ştiu cum a început totul. De abia am început să înţeleg de ce a început totul…
Eram amândoi colegi de clasă. Clasa a XI-a de liceu. Şi poate că, uneori, gândeam la fel. Semănam într-un anume fel. De ce ne-am apropiat mai mult unul de altul ? Pentru că tu ai avut curajul să treci dincolo de zidul pe care eu mi-l ridicam în jurul meu. Erai primul “străin” care reuşise asta. Iar eu aveam nevoie să aparţin cuiva. Nevoia de dăruire a fiecăruia dintre noi. Pe care tu n-o cunoşteai pe atunci.
De la-nceput mă atrăsese felul tău de fi. Grija cu care mă simţeam înconjurată când eram prin preajma ta. Iar asta nu-i puţin lucru pentru un consumator de tandreţe cum e sufletul meu.
Ştii, odată, când la un majorat am dansat împreună, la sfârşit mi-ai sărutat mâna. Nu ştiu nici acum de ce ai făcut-o dar amintirea o păstrez în caseta cu lucruri preţioase a inimii mele.
De-atunci au mai făcut-o atâţia oameni ce nu mi-au înşelat niciodată încrederea. Dar gestul de atunci îşi mai păstrează încă strălucirea. Atunci, n-aveam nici 18 ani…Iar sufletul meu avea nevoie să iubească şi să creadă-n oameni. Doar eu nu-i dădeam voie.
De multe ori te-am întrebat de ce te-ai apropiat de mine. Şi mi-ai răspuns că aşa ai simţit. Ai simţit că cineva trebuie să mă înveţe să am încredere în oameni. Oh, de-aş fi ştiut atunci cât de fără noimă erau vorbele tale.De-aş fi ştiut ce repede te vei preface că le-ai uitat pentru ca nimic să nu-ţi mai stea în cale. Nici măcar propria ta conştiinţă…
Nu, atunci nu ştiam. Dar chiar de-aş fi ştiut n-aş fi oprit jocul nostru. Da, jocul nostru. Cu vorbe spuse pe jumătate şi continuate mai apoi după aceeaşi regulă nescrisă.
E vremea însă să o iau de la început. Să povestesc cum te-am iubit fără să ştiu, fără să vreau cu-adevărat.
Îţi aminteşti ? După majoratul lui Ami, a urmat o vară lungă. În vacanţă dispăream din oraş când eu, când tu. Ne întâlneam arareori, între două plecări ale noastre. Mai eram încă doi colegi de clasă ce învăţau în acea vară pentru examenul ce-i aştepta peste un an. Dar când ne întălneam ne bucuram? De ce ? Acum nu-i vreme însă pentru întrebări. Eu povestesc doar ce poate tu chiar n-ai ştiut.
Nu îmi făceam procese de conştiinţă sau planuri de durată. Trăiam uşor acele clipe petrecute lângă tine şi-n ceasurile grele mă relaxam cu amintirea lor. Apoi a venit toamna şi a început şcoala. A început cel mai lung an al vieţii mele, cel al clasei a XII-a.
Acum când stau şi mă gândesc bine, cu privirile întoarse spre trecut, îmi dau seama că de fapt tu ai fost acela care ai făcut primii paşi spre mine. Memoria îmi derulează secvenţe ce poate peste ani vor căpăta valoare de nostalgică amintire. Acuma însă dor.
Reiau în minte fragmente din discuţiile purtate oriunde: la practica agricolă obligatorie în acei ani, la şcoală sau pe stradă. Îmi amintesc chiar şi de seara când ieşind de la o pregătire la matematică pe care profesorul nostru de matematică o făcea cu toată clasa, am mers cu toţii la bâlci. Iar când ne-am dat în maşinăria aceea infernală numită “lanţuri”, te-ai aşezat în spatele meu. Puteai să te aşezi oriunde, dar tu te-ai aşezat în spatele meu. Cred că în seara aceea unul dintre noi a semnat condamnarea la durere. Pentru că din acea clipă pentru mine a început să se deruleze totul într-un carusel nebun. Fiecare lucru căpăta o altă dimensiune iar coincidenţele nu mai erau simple coincidenţe ci lucruri absolut normale ce trebuiau să se petreacă. Faptul că ne întălneam la film fără să ştim unul de altul, că ne întălneam seara pe stradă sau la discotecile de la liceu erau lucruri absolut normale. Fiecare cuvânt, fiecare gest avea farmecul lui. Nu pot să uit discuţiile pe care le purtam împreună. Descopeream din vorbele tale un om pe care numai îl intuisem. Dar atunci îl descopeream într-adevăr. Nu ştiu dacă tu cunoşti vraja aceasta. În acele momente eu îi descopeream doar plăcerea. Fără să ştiu şi partea nevăzută… Învăţam totuşi să-ţi cunosc şi defectele, şi părţile slabe. Ştiam că peste cele mai multe pot să trec. Nu ştiu dacă îmi pusesem în minte să te schimb. Mie îmi ajungea şi atât. Dar ştiu că eram convinsă că tu, dragul meu, vei avea puterea să treci peste propriile tale slăbiciuni.
Se pare însă că apărusem în viaţa ta prea devreme. Iar tu erai încă doar un copil. Te consideram însă la fel de matur pe cât apăreai din gândurile tale ce mi le povesteai şi mie.
Când mi-amintesc de o furtună ce tulburase apele între noi, surâd. Să povestesc? Desigur. Este viaţa noastră adunată-aici, între aceste file.
Se apropia sfârşitul unei săptămâni obositoare, rula un film la cinema pe care aş fi vrut să-l văd. Şi atunci am stabilit că mergem toţi trei la film. Adică, tu,eu, şi ea. Da, ea, prea buna şi devotata mea prietenă Nicol. În seara aceea eu am întârziat. Când am ajuns în sală şi v-am căutat, întăi am întănit figura crispată a lui Nicol.
– Doar e cu tine, mi-am zis, de ce arată aşa ?
Şi mi-am mutat privirile câteva grade mai încolo ca să descopăr lângă tine o figură de fată şi braţul tău rezemat firesc de spătarul scaunului ei. Lovitura de graţie am primit-o în întunericul sălii. Şi jumătatea de oră pe care o blestemasem mă salvase de la cea mai penibilă împrejurare. Ce am trăit până la terminarea filmului e greu de spus. Mă ardea amintirea braţului ei petrecut uşor pe sub al tău, în timp ce eu jucam teatru, în drum spre casă, sporovăind veselă. În sinea mea te acuzam de nesinceritate şi lipsă de curaj. Nu puteam pricepe cum ai putut să-mi faci asta, tocmai tu care mă învăţai să am încredere în oameni.
M-am prefăcut că plec acasă ca să vă urmăresc apoi, mascată de întunericul înserării. Tu, o conduceai acasă, ca legendarul cavaler din poveşti.
Dar până la urmă noi doi tot ne-am împăcat. Mi-ai spus o istorie cu fiica prietenei mamei tale pe care n-ai putut s-o refuzi şi să n-o iei la film, cu o lecţie pe care ai vrut să i-o dai lui Nicol, şi cu scuzele de rigoare adresate mie. Nu, nu te mai uita aşa. Nu te ironizez. Atunci te-am crezut pe loc. Am folosit tonul acesta pentru că şi acum mă mai mişcă scena de odinioară…
Au început să curgă din nou zile liniştite. Mă simţeam bogată sufleteşte lângă tine. Mi se părea că descopăr o fiinţă nouă în adâncul meu. Ţii minte cum mi-ai spus odată când voiai să mă împaci ? N-am să uit niciodată glasul tău de atunci:
– Îmi închipui cum liniştesc eu acum furtunile din tine.
Da, în fiecare clipă potoleai furtunule din mine. Cum o făceai n-am putut s-o aflu niciodată. Dar mi-era bine.
Îmi mai amintesc de lungile noastre discuţii. Şi de cadenţa paşilor ce măsurau în lung şi lat oraşul. Orele petrecute împreună zburau purtate pe aripile nevăzute ale timpului.
Nimic nu durează însă la nesfârşit. Iar orele negre au început să curgă şi-n viaţa mea. Teama ta de a nu mai fi liber, nevoia mea de înţelegere şi ocrotire. Teama de a nu te lega sufleteşte prea puternic de mine şi hotărârea mea de rămâne alături doar până în clipa când nu vom mai avea nevoie unul de altul. Doar că atunci nu-mi dădeam seama de capcana acestor cuvinte: “până în clipa când nu vom mai avea nevoie unul de altul”. Nu-mi dădeam seama că tu ai putea să te plictiseşti mai repede decât mine de jocul început. Credeam cu o siguranţă de suflet naiv în puterea ta de a mă ocroti de orice. Nu ştiam că nu vei putea să mă aperi de tine.
Există în memoria mea căteva locuri goale. Nu-mi mai pot aminti discuţiile dintr-o anume perioadă de timp. Era ca un joc de-a-v-aţi ascunselea cu sentimentele noastre. Eu îmi repetam de zeci de ori că nu te iubesc dar totuşi am nevoie de tine. Nu ştiu ce era pe atunci în gândul tău. Îmi repetai şi tu de nenumărate ori că te supraestimez şi încă nu te cunosc îndeajuns de bine. Parcă încercai să mă fereşti de ceea ce urma să se întâmple.
Şi a început marea minciună. Întăi o petrecere la care eu n-am putut să vin. Aflasem însă că buna mea prietenă Nicol încercasem şi chiar reuşisem foarte bine să-mi suplinească lipsa.
Iniţial n-am luat-o prea în serios. O cunoşteam bine pe Nicol ca să-mi pot da seama că n-o face din iubire pentru tine ci doar pentru ea sau pentru satisfacţia de a mă ştii învinsă pe mine. M-au mai liniştit şi vorbele tale. Aveam încredere în tine şi în puterea ta de discernământ. Nu luasem în calcul un singur lucru: că ar putea să ofere ceea ce eu n-aş fi promis niciodată. Şi am fost înfrântă.
După o perioadă de aparentă acalmie, după o primăvară cum nu mai trăisem niciodată, brusc lucrurile au început să nu mai meargă.
Te închideai în tăceri lungi şi enigmatice, cultivai discuţii nesfărşite, şoptite la urechea lui Nicol. Cu mine evitai oricare altă explicaţie. Iar mândria mea se înclina în faţa ta. Cu cât mă vedeai mai jos, cu atât te ispitea ideea să faci pe omul dur şi neînduplecat. Te rugam doar să-mi spui adevărul, oricare ar fi fost. Refuzai cu încăpăţânare persistând în atitudinea distantă şi enigmatică.
Eu cunoşteam însă adevărul. Ştiam despre întălnirile cu Nicol mascate pentru mine prin minciuni sau tăceri indiferente. Ştiam tot. Dar nu puteam să cred. Mai ales că, din când în când, te întorceai la mine, acelaşi om pe care îl cunoscusem eu la început.
Şi atunci eu nu mai ştiam care este faţa ta adevărată. Simţeam că minţi dar nu mă puteam smulge din vrajă.
Doar că timpul nu era dispus să mă aştepte pe mine ca să mă trezesc. A venit ultima zi a liceului. Pe care n-am s-o uit niciodată. Dimineaţă, la şcoală, mi-ai fost în preajmă. Când te-am întrebat însă dacă ai timp să treci pe la mine seara, m-ai refuzat. Un motiv banal. Am acceptat. Deveneam puternică şi conştientă de realitare. Deja jumătate din mine se despărţise de sufletul tău. Seara am venit singură la petrecerea care se făcea la liceu, la terminarea claselor a XII-a. Eu, rochia mea albă, un trandafir roz şi-o dragoste trădată. Presimţeam ce mă aşteaptă. Dar eram puternică şi liniştită. Era seara banchetului şi doream s-o trăiesc cu adevărat. Fără a ţine seama de nimeni. Nici măcar de tine. La intrarea în cantina liceului, unde se organizase petrecerea, m-a întâmpinat surpriza pe care mi-o pregătisei. Tu erai împreună cu Nicol. În jurul nostru, colegii. Aşteptând, fără să se trădeze, reacţia mea. M-am comportat normal. M-am dus în mijlocul vechiului meu cerc de prieteni, pe care îi cunoşteam de aproape 12 ani. Şi-am tras în urmă poarta sufletului meu. Instantaneu, am simţit că am câştigat, pierzând. I-am simţit aproape de mine pe toţi ceilalţi, fără ca ei să spună vreun cuvânt sau să schiţeze vreun gest. În adâncul meu sufeream amarnic. Mă găseam vinovată pentru tot.
Fusese un şoc. Un şoc ce m-a făcut să uit aproape tot ce s-a petrecut între noi doi. Doream fierbinte să uit. Nu puteam suporta să văd cum aceleaşi gesturi pe care le făceai odată pentru mine, atunci le făceai pentru Nicol. Şi asta chiar sub ochii mei. Mi se părea murdar şi josnic.
Îmi amintesc perfect cum am dansat împreună de două ori. Lângă tine mă analizam cu o ironie muşcătoare: nu mai simţeam nimic. Deja erai pentru mine doar un străin. Un străin şi nimic mai mult.
A fost o noapte lungă.Prindeam privirile tale furişate uneori spre mine, în rarele momente când “cealaltă” nu te acapara. Nici măcar nu-ţi dădeai seama ce-ai făcut de fapt. Nu mai aveam ce cere de la tine. Mai mult de atât nu mai erai capabil. Şi mă durea şi asta.
Apoi…aproape n-ar mai fi nimic de spus despre noi doi. Căci noi doi am încetat de a mai exista. Eram doar eu. Şi tu. Fiinţe diferite unite printr-o simplă întămplare.
Eu sufeream ascuzând durerea în adânc. Tu te plimbai cu Nicol în fiecare seară, ţinându-vă de mână, pe sub tei. A trecut bacalaureatul, examenul de admitere la facultate şi o lună din viaţa fiecăruia dintre noi.
A venit şi clipa aşteptată de atâta vreme. Când te-ai întors să ceri iertare. Când ai recunoscut fiecare greşeală în parte. Clipa în care eu, fără ură sau patimă am şoptit:
– E prea târziu.
Şi glasul tău a murmurat stins:
– Da, e prea târziu.
Am înţeles atunci că m-a răzbunat viaţa. Că am pătruns atât de adânc în inima ta încât n-ai să mă poţi uita vreodată.
Eu am uitat-o pe Nicol. Ea pentru mine trăieşte doar în amintirile de odinioară. Trăieşte datorită lor. Nici măcar nu are privilegiul de-a exista ca amintire singulară.
Eu v-am iertat. Dar nu ştiu dacă am să pot uita…