I
O să-mi fie dor. O să-mi fie tare dor… dar ce puteam să fac ? Ce oare puteam noi doi să facem ?
Ştii ce s-ar fi întâmplat ? Am fi ars amândoi hrănind aceeaşi flacără nestinsă care se numeşte dragoste. Am fi pierdut şi zile, şi nopţi, gândind unul la celălalt. Dar am fi fost mereu departe, năzuind în fiecare clipă unul spre celălalt.
Aşa cum se zbate valul să-şi atingă ţărmul. Uite, vezi ? Timp de o clipă îl sărută şi apoi se trage iarăşi înapoi. Se reîntoarce, pleacă ….căci dacă ar mai rămâne l-ar sorbi nisipul.
Eu sunt valul … Şi tu eşti ţărmul …..
Eu nu pot să aştept. Iar tu nu poţi să mă opreşti. Mi-e teamă de iubirea mea. Tu n-o cunoşti. Năvalnică, impetuoasă, caldă şi fierbinte. De s-ar porni, n-o mai opresc.
Nu mă întreba de când stăm noi, afară pe faleză. A coborât şi înserarea şi tăcerea. Se aude marea. Îi simt iar răsuflarea de monstru adormit. Acum iar şi-a schimbat culoarea. De parcă ar fi ieşit din carapacea cu solzi alunecoşi şi-ar fi-mbrăcat o platoşă de piatră. De piatră. O, mare, învaţă-mă să-mi fac din inimă o piatră – mă rog în gând, ştiind de fapt că cel de-alături îmi aude gândul.
Oh, de-ar şti ce drag îmi e, nu va mai pleca de aici în veci – continui monologul interior. Şi cum să-i spun că nu-l iubesc, şi cum să-i spun că nu mi-e drag, când totul plânge-n mine. Şi cum să-mi chem acum o mână înapoi, când locul ei e acolo să-asculte glasul unei alte inimi.Şi cum să-i spun să plece acum când ştiu că va lua şi zorile cu el.
Dar ce pot face eu ? Dar ce poţi face tu ?
E timpul să te duci … Uite şi-un pescăruş. Priveşte doaar ce tacticos se plimbă pe linia nesigură ce tot mereu desparte apa şi pământul. Te rog priveşte doar la el. Şi mergi în urma lui, cu acelaşi pas încet, cu care merge pescăruşul pe nisip. N-ai să te întorci, n-ai să mă strigi, ai să gândeşti să mă găseşti.
– De ce nu pleci ? – se zbate gândul. Nu vezi ce greu îmi e să tot zâmbesc ? Nu vezi ce chin ? Căci simt cum mi se rup din umeri braţele, tot vrând să mai găsească căldura visului gonit. Nu vezi şi ochii mei ? Aşteaptă doar plecarea ta ca să-şi întunece lumina. De ce mă chinui şi nu pleci ? De ce nu înţelegi că nu te-alung, ci doar te las să mă găseşti ? De ne-a fost scris să ne iubim, ne vom găsi şi-n vad de vânt. De mă doreşti cu-adevărat, nici marea n-o să-ţi stea hotar. Dar nu acum … Acum te duci.
Şi a plecat. Auzi tu, mare, a plecat ….
În urma lui spuneam încet: de ne-a fost scris să ne iubim, ne vom găsi şi-n vad de vânt …
Eu îl aştept, mergând arar, aidoma pescăruşului hoinar.
II – Scrisoare de dor
Am fost acolo unde-a început iubirea noastră, am fost pe malul mării în amurg. Şi-am retrăit aevea nişte clipe de-altădată, aceleaşi clipe fără de sfârşit.
Mi-a mângâiat obrajii briza mării şi valul care se spărgea de pietre m-a sărutat cu zeci de stropi.
Gemea înăbuşită marea şi se-ntorcea învinsă înspre ţărm de parcă ar fi vrut să mă întrebe într-una de ce sunt una şi nu doi. Iar eu n-aveam puterea să îi spun povestea acelei dragoste pierdute lângă atâtea jurăminte neţinute, pe care ea, imensa, le asculta şoptite de inimi multe altor inimi.
Şi fâlfâiau din aripi pescăruşii rugându-mă să fac ceva. Şi se zbăteau în mine gânduri negre, era-n mine-ntuneric de sfârşit de lume şi gândul meu mă ţintuia fără de milă: Eşti vinovată ! tot mereu şoptea. Sunt vinovată …
Dar ştiu că într-o bună zi te vei reîntoarce chiar şi tu pe malul mării, purtat de amintiri ce dor. Mai ştiu că-asculţi în amintire cum ţipă dureros un pescăruş, cum plânge marea zdrenţuită de colţii stâncilor, pietroşi. Şi paşii tăi vor modela nisipul în căutarea clipelor de atunci.
Şi dacă eu n-am să mai fiu acolo, ascultă cum vuieşte marea, ducându-ţi la ureche întâia scoică întâlnită-n drum. Aşa vei asculta şi plânsul meu totuna cu al apei, iar dacă-n drum nu vei găsi scoici sidefate ce-ascund în sine sclipitoare perle, e pentru că ochii mei nu au mai putut să plângă lacrimi-perle.
Şi să mai ştii că am să vin mereu în locul unde s-a născut iubirea noastră. Şi am să vin cu gândul încărcat doar de cuvinte-flori, căci am ucis iubirea mea …, şi-a noastră.
Prolog
Motto:
Simt uneori nevoia să mă aşez pe-o piatră de pavaj, la marginea oraşului, şi să-mi privesc întreaga viaţă. Şi apoi să mă ridic, să plec, uitând un gând amar pe piatra de pavaj …
Şi-ar mai fi vremea să uit şi eu, că odată demult, undeva, departe în vis, am întâlnit un om care-mi semăna.
Dar pentru că nu ne fusese scris să ramânem împreună, ne-am răzleţit pe drumuri multe, în uitare.
Şi-atât a fost povestea dintr-o vară …