Buletin de Bucureşti

Trecură zece ani ca gândul. Nu am încotro, trebuie să preschimb buletinul cu tot cu fotografie, se inţelege. Adică cu o fotografie mai proaspătă cu zece ani. Mda … femeile ştiu despre ce vorbesc. De două săptămâni vizitez spontan biroul evidenţa populaţiei şi coada enormă din interior mă face să renunţ. Astăzi insă trebuie să îmi fac curaj. Cel puţin douăzeci de oameni sunt in faţa mea, la un singur ghişeu. În sala mare, unde sunt masaţi vreo cincizeci de oameni, nu este aer condiţionat. Două ferestre deschise încearcă inutil să aerisească incăperea. Afară sunt deja 35 de grade Celsius. Picături de apă imi alunecă pe corp, mâinile îmi transpiră pe mapa cu documente. Originale si copii. Certificate de naştere (originale şi copii), contracte de vânzare cumpărare (originale şi copii), acte de identitate (originale şi copii), decizii judecătoreşti (originale şi copii). Kilograme de hârtie irosită pentru informaţii ce există undeva în burta unui server. Sau în gaura neagră a ceea ce ar trebui sa fie sistemul integrat IT pentru servicii publice în România. În faţa mea sunt toate tipurile de familii româneşti. Părinte cu copil de paispreze ani. Părinte cu copil de optsprezece ani. Bunică, mamă, copil de paisprezece ani. Mamă şi tânăr ce trebuie evident luat de parinţi în spaţiu, că de unde bani de casă pentru cel tânăr. Proaspătă soţie si proaspăt soţ. Bătrâni cărora li s-au furat documentele impreună cu banii din sacoşa de piaţa. Mamă românca, copii arabi. Mamă românca, copil italian. Într-o oră ajung la doamna ce trebuie să recunosc că se mişcă cu maximă eficienţă si profesionalism. Mi se verifică teancul de acte şi mi se dă un bileţel de ordine scris de mână.

Numărul 59! Pentru biroul unde se verifică a doua oară actele şi se face fotografia de buletin.

Sistemul automat de gestionare a numerelor de ordine nu funcţionează. Afişează două liniuţe roşii. Aşa cum arată viaţa noastră. Două liniuţe roşii. Ca să poată controla marea de oameni, doamnele din interiorul biroului strigă tare fiecare intrare: 32! Pfai, mai am douăzeci şi şapte de persoane în faţă. Privesc oamenii. Unii se imbulzesc în uşa deschisă a biroului chiar dacă au număr de ordine 89. Alţii rămân in vecinătate incercând cu disperare să audă cam la ce număr s-a ajuns. Oamenii continuă sa vină şi sa se aşeze la prima coadă. La o masă un tânar de cel puţin douăzeci şi cinci de ani completează cererea de eliberare buletin sub atenta supraveghere a unei doamne .

– Hai scrie acolo, ultima şcoală absolvită: Master, spune doamna apăsat, rotindu-şi privirile in jur, cu mândrie .

Îmi muşc buzele şi îmi pare rău că nu sunt mai aproape să o intreb dacă până la Master pe tânăr nu l-a învăţat nimeni sa completeze un formular. Aproape sigur tânăra speranţă va rămâne doctorand prin vreo facultate şi va chinui viaţa a sute de studenţi, mult mai inteligenţi decât el.

Atât putem. Deocamdată. Sper.

Îmi vine rândul, iar acte verificate, iar confruntare cu originale, verificat timbre seci pe documente, stampile în original. Aşezat la fotografie. Bărbia mai jos. Ba nu, mai sus. Gata, la revedere. Nu ştim când e gata cartea de identitate, vă sunăm noi .

Două ore. Evidenţa populaţiei Bucureşti. Ţară in derivă. Deocamdată. Sper.