in memoriam Mioara Gabriela Suciu – iarta-ma draga mea prietena ca nu ti-am fost aproape in cele mai grele clipe
Plănuiseră de mult timp concediul acela de o săptămână la munte. Acum visul se împlinise: mergeau spre o staţiune de pe Valea Prahovei.
Când trenul a ajuns în gara Predeal si-a revărsat marea de călători şi bagaje. Familii cu copii, tineri cu rucsacuri în spinare şi bocanci legaţi cu şireturi de cadrul rucsacului. Pe peron îi întimpinau localnicii ce puneau aceeaşi întrebare:
– Doriţi o cameră?
Dar Adriana, Mihaela şi Diana nu aveau nevoie de serviciile oferite de localnici. Aveau deja camera rezervată la o cabană, sus pe Cioplea. Mai trebuiau doar să ajungă până acolo, oftau ele privind lung la bagajele încărcate ca pentru o călătorie pe Marte. Şi neavînd încotro s-au îndreptat spre staţia de taxiuri din gară.
In ziua aceea erau vesele. Aveau motive: se aflau in concediu si urmau cinci zile de drumeţii şi petrecere la munte.
Adriana era principala vinovata a realizarii acestei excursii. Atat se tinuse de capul Mihaelei si Dianei pana le convinsese sa mearga impreuna la munte. Acum avea intiparita pe chip o expresie de multumire si un chef teribil sa se distreze fara sa piarda nici o clipa.
Mihaela, înalta de un metru si optzeci de centimetri, subţire, cu un par lung pana la baza gatului, se straduia sa-si urce in spinare un rucsac voluminos. Fata aceasta nu ti se pare draguta atunci când o vezi prima oara. Sentimentul se spulbera când iţi zambeste cu toata fiinţa ei si mai cu seama cu nişte ochi tulburătorde sinceri. Mihaela este liantul grupului si le face pe fete sa rada mereu, in orice situaţie, oricât de tensionata, iar fara ea discuţiile lor ar lâncezi si s-ar pierde in cuvinte neterminate.
Diana face parte din “specia” programatorilor. Tipul acela de oameni care sunt mult mai productivi daca nu-i încorsetezi cu tot felul de reguli, aberante din punctul lor de vedere. Spre deosebire de Adriana si Mihaela, Diana este miniona. Si foarte serioasa. Doar ca nu se poate împotrivi avalanşei de glume si trebuie sa râdă intr-una. Iar atunci când râde face gropite in obraji.
Taxiul pe care l-au luat avea un şofer mucalit care nu le-a încărcat la preţ. Postul de radio ce se auzea la radiocasetofonul din maşina transmitea un tango pe care şoferul îl fredona furându-o cu coada ochiului pe Adriana aflata pe locul din dreapta şoferului.
– Pe aici pe la noi ploua de doua saptamani – le-a încercat el fetelor buna dispoziţie.
– Nu-i nimic, a ras Adriana, de azi n-o sa mai ploua nici o zi.
Si cum soarele strălucea şoferul a râs la rândul lui, le-a lăsat în faţa cabanei şi le-a dorit petrecere frumoasă.
– De-as mai fi eu tânăr – i s-a citit gândul in priviri când s-a uitat în urmă, prin oglinda retrovizoare, la trupurile bronzate si elastice ale fetelor.
La cabana Adriana făcuse rezervările cu saptamani in urma. Asa este ea: ii place sa-si planifice lucrurile cu atenţie si sa se bucure apoi de pe urma treburilor bine făcute. Si de data aceasta lucrurile i-au ieşit după dorinţa: camera era frumoasă şi curată. Poate din cauză că întreaga construcţie era proaspăt renovată; fosta cabană a Comitetului Central al PCR fusese luată în locaţie de gestiune de un fost barman. Domnul Tudor ştia însă să facă bani asigurând turiştilor cele mai bune condiţii.
În camera mirosea a lemn proaspăt de la scara interioară ce făcea legătura dintre camera de jos şi dormitorul de sus. Ingenios domnul Tudor: din două camere înghesuite şi întunecoase obţinuse un apartament pe două nivele cu living şi dormitor, modern şi practic, care avea bineînţeles preţul unui apartament.
In zilele ce au urmat programul fetelor a fost foarte incarcat. Au mers in toate drumetiile pana cand nu au mai avut trasee accesibile pentru ele in zona si cum mai aveau de stat numai o zi şi jumătate în Predeal discutau cum sa-si petreacă acest timp.
– Nu am ajuns la Omul – spuse Diana, cu regret in glas
– Mergem maine, avansa imediat sugestia Mihaela.
– La Omul … voi stiti cat drum este pana acolo ? Sunt ore multe de mers – se impotrivi Adriana
– Plecam dimineata devreme – nu se lasa Diana.
Aşa că în penultima zi de vacantă la munte au plecat la Buşteni. Nu au optat pentru telecabina ci au pornit vitejeşte pe traseul marcat spre Babele fara sa cunoasca nici una gradul de dificultate al acelui traseu.
Era o zi caniculară, în care soarele ardea cu putere chiar şi la munte. Iar Mihaela se dezbrăcase şi urca pe munte numai în costum de baie.
După treizeci de minute de urcuş susţinut au ajuns într-un punct în care nici nu mai puteau să urce, nici nu se îndurau să se întoarca. Şi nu pentru că ar fi avut de trecut cine ştie ce prăpăstii ci pentru că poteca era acoperită cu un strat de pietricele pe care se aluneca fără nici un efort. Stăteau acolo, blocate în acel punct, cu inimile batand cu putere din cauza efortului depus. Diana se ţinea de trunchiul unui copac ca să se odihnească, Mihaelei ii tremurau picioarele acelea lungi de mai bine de un metru, iar pe Adriana o apuca ameţeala numai uitându-se la tremuratul picioarelor Mihaelei. Cum se întâmpla in astfel de situaţii fara ieşire fetele râdeau de se prăpădeau.
– Numai si numai voi ati vrut sa mergem la Omul! Si acum uite cum stam in echilibru instabil pe poteca aceasta – se auzea glasul de clopotel al Adrianei, vibrand placut in linistea padurii.
Zadarnic încercau sa facă vreun pas: pietrişul prindea sa alunece sub tălpile lor inghetandu-le sufletele la gândul alunecării libere pe sol.
Şi pe când căutau o ieşire din impasul în care se aflau, din spate s-a apropiat un bărbat însoţit de doi copii. Le-a ajutat pe fiecare să treacă de zona cu pietriş şi a rămas alături de ele. Pe el îl chema Radu şi mergea tot la Omul. Copiii cu care urcase până atunci s-au îndepărtat. Nu erau copiii lui: el mergea de unul singur pe munte, cu rucsacul în spinare.
De la el au aflat cele trei fete că traseul acela se numea Jepii Mari.
Poteca era abrupta şi prezenţa lui Radu nu făcea decât să le dea şi mai multă încredere că vor ajunge cu bine până sus. Când oboseau se odihneau toţi patru şi priveau frumuseţea muntelui.
In clipele de popas au aflat că Radu era medic veterinar ce lucra intr-un sat din Oltenia, că era necăsătorit, născut (surpriză!) tot pe plaiuri ialomiţene ca şi fetele şi în general părea un băiat de ispravă care apăruse exact la momentul potrivit.
Radu era un băiat înalt, chiar mai înalt decât Mihaela, dar in afara de aceasta trăsătura fizica nu puteai sa-l caracterizezi in nici un mod. Daca l-ai fi întâlnit pe strada cu siguranţa privirea ti-ar fi alunecat pe lângă el sau mai precis prin el. Era un tip şters, care părea ca nu are nimic de spus. Cea mai potrivita culoare pe care i-ai fi putut-o asocia era cenusiul.
Dar in ziua aceea energia muntelui făcea ca toate lucrurile din viata aceasta sa para mai frumoase. Si orice întâmplare era un motiv de nespusa fericire.
Atmosfera pierduta a studenţiei se reconstituia pentru câteva clipe; camaraderia, veselia, glumele, mana de ajutor întinsa celui de alături, ii făceau sa uite de cei cativa ani aşa zişi de maturitate.
Din rucsace apăreau pe rând ciocolata, biscuiţii sau briceagul.
– Vrei ciocolata, Radu? – îl servea Mihaela.
– Mulţumesc, voi vreţi apa?
– Radu, tu ai plecat de unul singur pe munte. Nu ti-e frica? – l-a întrebat Mihaela.
– De ce sa îmi fie frica? Merg pana la prima cabana si raman peste noapte acolo. A doua zi iar plec pe drumul meu. Numai asa te poti bucura cu adevarat de frumusetea muntelui.
– Si daca te ratacesti? – a insistat Mihaela.
– Aceasta nu se poate întâmpla pentru ca am harta si ştiu sa mă orientez. Si acum sa mergem. Ne-am odihnit destul si mai este pana la Babele – a încheiat Radu discuţia.
Fetele l-au ascultat. Diana a pornit-o cu elan în faţă pe potecă iar Adriana s-a străduit s-o ajunga din urmă. Mihaela mergea in spatele lor discutând neîncetat cu Radu, de parcă s-ar fi cunoscut din totdeauna.
– “Se pare că se înfiripa ceva intre ei” si-a spus la un moment dat Adriana asteptandu-i. “Măcar Mihaela să nu plece singură din concediul acesta, dacă noi nu am reuşit să ne scuturăm de singurătate” – si-a continuat apoi gândul.
Mihaela manifesta simptomele unei femei îndrăgostite: privirile ei se roteau după Radu asemeni florii soarelui după lumina astrului. Si zâmbea intr-una de parca tocmai ar fi primit o marire de salariu plus felicitarile oficiale in fata intregului colectiv.
Odihnindu-se pe o piatra Adriana ii privea cum urcau poteca, deopotriva de inalti si absorbiti de conversatia lor, si se intreba daca este geloasa. Ea si Mihaela, fiind mai apropiate ca varsta, isi faceau deseori confesiuni. Stiau amandoua gustul amar al anilor in care speranta ca lucrurile se vor schimba pentru tine se stinge, incet, incet. Incercasera amandoua tot felul de relatii care esuasera inainte de a incepe cu adevarat. Si acum Adriana isi punea problema daca este posibil sa-l intalnesti pe cel potrivit tie asa, pur si simplu, intr-o excursie pe Jepii Mari. Si ajunse la concluzie ca de fapt era geloasa pe sansa care ii fusese oferita Mihaelei. Poate si din cauza ca Radu nu era genul Adrianei. Era prea nerafinat. Nu puteai sa spui ca este prost. Din motive de securitate, înainte sa o lase pe Mihaela singura cu el pe poteca de munte, Adriana trasese cu urechea la discuţia lor. Subiectele erau foarte serioase, despre filozofie si religie, dar imediat alunecau spre întrebări exploratorii cu ajutorul cărora cei doi incercau sa se cunoască:
– Tu ce părere ai, relatia dintre doi oameni trebuie sa se bazeze pe iubire sau intelegere? – o intreba el.
– Eu cred ca daca doi oameni nu se iubesc nu are rost sa se căsătoreasca.
– Dar după cativa ani de căsnicie crezi ca oamenii se mai iubesc sau doar s-au obişnuit unul cu celalalt? – isi continua întrebările Radu.
– Nu ştiu sa-ti răspund, n-am fost niciodată căsătorita – glumea Mihaela. Daca vrei sa-ti răspund serios la întrebare, cred ca intelegerea este foarte importanta intr-o relaţie.
Diana se odihnea si ea atunci cand Adriana a ajuns-o din urma.
– Ştii ce discuta Mihaela cu Radu? Au ajuns deja la întrebări despre iubire – o informa rapid Adriana.
– Chiar asa de repede? – se mira Diana.
– Ei nu a fost chiar aşa de repede. Întâi au discutat despre filozofie.
– Despre filozofie pe munte? Spune-mi si mie ce au vorbit, sunt tare curioasa.
Adriana încerca sa redea o fraza spusa de Radu si isi dădu seama ca nu a impresionat-o nimic. Poate din cauza ca la el nu te impresiona nimic. Cuvintele lui, gesturile lui, nu aveau nimic aparte care sa ti-l fixeze in memorie.
In schimb era fascinanta metamorfoza Mihaelei. In câteva ore a început sa strălucească. Da, toata fiinţa ei emana lumina. Cei care nu ştiu ce înseamnă singurătatea nu pot intelege fenomenul acesta. Oricât de puternic ai fi, singurătatea te întuneca. Iţi închide puţin cate puţin ferestrele sufletului. Te retragi in adâncul tău pentru a te apăra: de tine si de ceilalţi. Dar atunci când infloresti, o faci aidoma unei flori de cactus: fascinant.
Odată ajunse la Babele, fetele nu mai aveau putere nici să sufle într-o lumânare si le mai era si foame pe deasupra. Asa ca i-au spus lui Radu ca excursia lor se opreşte acolo.
– Raman si eu sa mananc cu voi si dupa aceea mai vedem – a spus el.
– Ce sa mai vedem, mergi cu noi la Predeal – a decretat Adriana. Nu te-ai saturat sa mergi de unul singur pe munte?
Privirile Mihaelei s-au atintit pline de o rugaminte nerostita spre Radu. De parca ar fi premeditat acest moment, Radu nu a raspuns imediat. Si-a lasat un ragaz de gandire pentru el si unul de suspans pentru Mihaela, ca apoi sa spuna:
– Credeti ca gasesc o camera in seara aceasta in Predeal?
– Sigur, sunt destui localnici in gara care asteapta turistii – a spus fericita Mihaela.
In seara aceea Mihaela şi Radu s-au plimbat prin Predeal in timp ce Adriana si Diana dormeau frânte de oboseala întregii zile. Atat au petrecut impreuna, doar cateva ore.
A doua zi dimineaţa, in timp ce-si faceau bagajele sa plece inapoi spre casa, Mihaela a trebuit sa raspunda la un potop de intrebari.
– Haide, spune-ne despre ce ati vorbit seara trecuta – fremata de nerabdare Diana in timp ce impaturea un tricou. Va mai intalniti?
– Chiar in dimineata aceasta in gara. Radu merge cu noi pana la Ploiesti unde vrea sa-si viziteze niste rude – raspunse Mihaela. Stiti, aseara ne-am plimbat tinandu-ne de mana si cand mi s-a facut frig mi-a dat hanoracul lui. Sunt atat de fericita, nu credeam ca voi mai intalni vreodata un astfel de om.
– Ce fel de om este de fapt ? – interveni Adriana.
– Matur si serios. Are intotdeauna raspunsuri pentru orice si nu traieste cu capul in nori. Cat am fost impreuna mi-a acordat intreaga lui atentie, de parca altceva in lume nu ar mai fi contat pentru el. Este un sentiment atat de minunat sa stii ca cineva are grija de tine! Ultimul meu prieten ma trata ca pe un scaun. Acolo unde ma aseza, acolo ma uita!
Povestea de pe Jepii Mari parea ca s-a terminat in gara din Ploiesti cu un sarut lung ce starni dezaprobarea unei perechi in varsta.
– Tinerii astia nu mai au nici o rusine – au comentat ei pe un ton ridicat in timp ce se departau pe peron.
– Ce-o sa faceti acuma? – a intrebat-o Diana dupa ce trenul s-a pus in miscare.
– O sa ne scriem !
Mihaela, bolnava din dragoste, păzea poştăriţa in fiecare seara. Din doua in doua zile ii venea cate o scrisoare de la Radu. Foi pline de declaraţii de iubire, aşa cum s-ar crede ca isi pot scrie numai adolescenţii aflaţi la prima dragoste neprihănita.
Intr-o zi când Adriana a trecut prin biroul Mihaelei a văzut-o cum scria de zor scrisoarea ei de răspuns, ca un şcolar ce compune bilete de dragoste in ora de matematica.
– Trebuie s-o expediez imediat ce ies de la serviciu, ca sa-i ajungă cat mai repede lui Radu – s-a justificat ea, împrăştiind in jur aceeaşi fericire nepământeana.
Peste două săptămâni de la întâlnirea de la Buşteni, Mihaela l-a găsit pe Radu aşteptând-o în scara blocului.
– Am facut 300 de kilometrii astazi ca sa ajung la tine – i-a spus el.
S-au mai scurs alte doua saptamani; la o ora târzie de seara când afara ploua si era frig, la uşa Adrianei cineva suna cu insistenta. Adriana nu ştia cine ar putea fi la ora aceea la uşa ei. Avu chiar si o ezitare, daca sa răspundă sau nu. Când totuşi a deschis i-a găsit imbrătişati in cadrul uşii; Mihaela plutea de fericire spre deosebire de Radu care nu manifesta nici o emoţie. Si i-au spus ca ei s-au hotărât sa facă pasul acesta, al oficializării legăturii lor, pentru ca nu mai au de ce aştepta. Urmau sa se căsătoreasca la sfarsitul lui octombrie.
Era un mare eveniment, Adriana a deschis sticla de Grasa de Cotnari pe care o păstra întotdeauna in frigider pentru evenimente de seama si de emoţie a vărsat din paharul cu vin pe covor.
Puţin mai târziu, in bucătărie, a încercat s-o tempereze pe Mihaela:
– Mai lasă puţin timpul să treacă ca să-l cunoşti mai bine. Aşteaptă măcar până după Revelion. Daca aduni orele cat ati fost impreuna nu fac nici macar o saptamana!
Mihaela surâdea suav dintr-o altă lume în care părea că nu o atinge nimic.
– Nu mai pot sa aştept pană atunci. Vreau să intru in biserica neprihănită.
– Mihaela, acesta nu este un motiv sa te grăbeşti. Ai 28 de ani, nimeni nu o sa te condamne pentru decizia ta de a-ti începe viata sexuala înainte de căsătorie.
– Eu nu vreau sa fac păcatul acesta. Îl iubesc pe Radu si el mă iubeşte cum nu m-a iubit niciodată nimeni. Sunt urata, nimeni nu se va mai uita vreodată la mine.
– Mihaela, nu vorbii prostii, nu eşti urata. Si apoi ai atâtea lucruri de oferit. Gândeşte-te si tu, hai sa luam in calcul numai partea materiala si palpabila: ai un serviciu sigur, care este o adevărata comoara in zilele de astăzi, ai cumpărat atâtea lucruri doar prin munca ta, ai o locuinţa, chiar daca este un apartament de serviciu, eşti o fata cu studii superioare, ca sa nu mai spun de calităţile tale sufleteşti. Nu mai suntem copii: poţi fi o partida pentru orice bărbat.
Dar Mihaela nu avea urechi sa o auda pe Adriana: era îndrăgostita iremediabil.
Nu avea importanta faptul că Radu mai fusese căsătorit şi avea un băieţel din prima lui căsnicie. Nu conta serviciul lui aflat departe, în Oltenia,şi slabele şanse să-şi găsească în viitorul apropiat un post de medic veterinar în Dobrogea. De parca Mihaela iubea starea de dragoste. Si nu vroia sa piardă privilegiul de a fi îndrăgostita prin întoarcerea la calcule impuse de realitate.
Luni, la serviciu, când Mihaela i-a spus si Dianei marea veste despre apropiata ei căsătorie, Diana a reacţionat si mai dur.
– Renunţi la independenţa şi cariera ta pentru o viaţă de familie care nu-ti promite nimic din punct de vedere material? Radu are deja un băieţel pentru care va plăti ani mulţi pensie alimentara, apoi va trebui sa-l intretină. Nu-ti dai seama ce probleme vor fi?
– Mi-e drag Codruţ si nu cred ca mama lui îl creste cum trebuie. Dacă va fi nevoie o sa-l luăm la noi.
– Mihaela, tu te auzi ce spui? – interveni stupefiata Adriana. Chiar vrei sa iei pe umeri greutati care nu-ti aparţin?
– Este copilul lui Radu si il iubesc ca si cum ar fi al meu – declara ea, cu privirea goala, focalizata intr-un punct parca inexistent pentru ceilalţi.
Intre timp Mihaela nu se mai farda si nu mai purta fuste scurte: pentru ca aşa vroia Radu.
– O femeie trebuie să fie naturală – susţinea el.
– Naturală nu înseamnă neîngrijită – ii spunea calma Adriana Mihaelei. De ce se supara Radu cand te aranjezi?
– Crede ca o fac din cochetarie ca sa atrag atentia barbatilor.
– Sa nu-mi spui ca este gelos si ii este frica sa nu te piarda – intui Adriana.
– Cam asa ceva. Dar imi face placere sa-i fac pe plac. Stii ca sunt zile cand ma suna de cate doua ori la serviciu ca sa-mi spuna ca ma iubeste? Iti dai seama cati bani cheltuie pe telefoanele acestea?
Nunta urma să se desfăşoare în satul natal al lui Radu, un sat din Bărăgan. Plutind de fericire, Mihaela aluneca pe lângă zile cu eternele griji ale viitoarelor mirese: rochia de mireasă, voalul şi pantofii.
Într-o zi de toamnă, după orele de program, a plecat cu Adriana prin magazine să găseasca cele trebuitoare. Singure, fără părinţi, naşi sau ginere. Doar ele două: viitoarea mireasă şi domnişoara de onoare.
Vizitaseră deja aproape toate magazinele cu articole pentru nunti si nu găsiseră nimic.
– Ce facem Mihaela, ti-a plăcut ceva pana acum?
– Nimic, absolut nimic, am văzut numai rochii de mireasă înzorzonate ca nişte sorcove şi scumpe fără motiv.
Dintr-o joacă au decis să intre şi într-un magazin de lux. Acolo, la etajul doi al magazinului, trei rochii de mireasă, frumoase ca un vis, străluceau pe manechine. Mihaela s-a dus la una dintre ele şi a spus:
– Pe aceasta o vreau.
Vânzătoare i-a adus-o la cabina de probă şi rochia i-a venit ca turnată, de parcă fusese creată pentru ea. Nici largă, nici strâmtă, nici prea lungă, nici prea scurtă. Mihaela arăta ca o prinţesă căreia ii mai trebuiau acum scările de marmură pe care să coboare în acordurile marşului nupţial. În după amiaza aceea au găsit aproape toate cele necesare, şi coroniţa şi voalul şi altele. Costase puţin cam mult rochia, Mihaela plătise pe ea salariul ei pe o lună, dar era superbă.
– Aşa de mulţi bani? a întrebat mai târziu Radu. Puteam să închiriem o rochie pentru o zi.
– Eu vreau să am rochia mea, pentru că o singură dată în viaţă mă mărit – a spus Mihaela cu o nuanţa de vinovatie in glas.
In dimineaţa nuntii invitaţii s-au întâlnit la casa de la tara a ginerelui.În afară de câteva rude Mihaela invitase la nunta patru fete singure: sora ei pe nume Mioara, o verisoară din Bucureşti şi pe martorele întâmplării de pe munte: Adriana şi Diana. Toate cele patru aparţineau aceluiaşi tip de femeie. Femeia cu studii superioare, independenta din punct de vedere financiar si obişnuita sa meargă la cele mai elegante petreceri. Genul căruia ii plăcea sa trăiască oferindu-si tot ce era mai bun din viata considerând ca munceşte destul pentru a merita aceasta. Femeia care se plictiseşte teribil in fata oricărei discuţii anoste cu care vreun agasant june doreşte s-o impresioneze si care nu accepta in jurul ei decât persoane cu acelaşi grad de pregătire ca si ea.
In calitate de domnişoara de onoare Adriana s-a chinuit o oră întreagă să-i aranjeze părul miresei în aşa fel să-i stea coroniţa cat mai bine. În final Mihaela avea în păr atâta spumă fixatoare încât nu ar fi putut să-i clintească vreun fir nici cea mai teribila pală de vânt.
– De ce nu te-ai dus la coafor ? o întrebau rudele.
– Pentru că pentru mine nu sunt niciodată bani, a spus oftat Mihaela, in timp ce arunca o privire furişata spre locul din care Radu oricum nu ar fi putut sa audă cele spuse de ea.
– Aşa sunt miresele, nervoase, si-a spus Adriana, incercand sa-si stapaneasca proprii ei nervi incercati in lupta cu spuma fixatoare si parul incapatanat al Mihaelei. Cine nu ar avea emoţii şi tristeţi într-o astfel de zi?
Dar totuşi nu putea să nu observe condiţia modesta a părinţilor lui Radu si atitudinea pacifista a mamei Mihaelei (tatăl ei nu mai era de mult în lumea aceasta) ce încerca să se bucure pe cat putea pentru fiica ei cea mică.
– Mihaela, mi-a găsit Radu cavaler de onoare? a întrebat ca să schimbe subiectul spre glumă. Ai grijă, ti-am spus să nu fie potcovarul satului.
– Nu, uite-l, este băiatul acela de lângă uşa.
– Şi ce meserie are? a întrebat.
– Este parchetar!
– Vai, Mihaela – suspina Adriana.
Au izbucnit toate cinci fetele în ras. Ca în vremurile bune, când Radu nu apăruse încă în viaţa lor.
Sora miresei nutrea o antipatie profunda fata de ginere pe care nu ezita sa si-o exprime de cate ori avea ocazia, tratandu-l pe acesta cu raceala sau replici taioase.
– N-o mai tensiona pe Mihaela – a rugat-o Adriana. Nu poate sa aleaga intre tine si Radu.
– Este vina ei ca este proasta. Nu vezi in ce familie ne-a bagat? I-am spus de zeci de ori si nu vrea sa ma asculte. Iar Radu, taranoiul ala, isi intoarce privirea de cate ori il privesc in ochi. De parca ar avea planuri pe care nu vrea sa i le afle nimeni.
Şi a plecat nunta spre biserică, cu Adriana şi tânărul june în faţă ţinând lumânările şi impunând ritmul. Pe la porţi lumea ieşea curioasă, dar nu se alătura nuntaşilor. Ei fuseseră la nunta cealaltă, la prima cununie a lui Radu, doar nu erau să vina din nou. Banii sunt puţini la casa fiecăruia. Era o zi friguroasă de toamnă, prima zi în care căzuse bruma iar nuntaşii erau îmbrăcaţi cu pardesie. Mireasa mergea însă numai în rochia ei suavă de prinţesă, doar dantelă albă şi saten. Nu avea nimic de îmbrăcat pe deasupra, hăinuţa ei maro era prea mohorâta şi prea uzată ca să se potrivească pentru o astfel de ocazie. Iar drumul până la biserică a fost lung şi vântul nemilos. Ca o compensaţie pentru răutatea vremii, preotul i-a întâmpinat cu bucurie pe nuntaşi şi a ţinut o slujbă lungă şi frumoasă, urându-le mirilor lucruri bune.
Iar s-a pornit alaiul. De data aceasta mergeau la local. Mihaela nu ştia unde este acesta, nu fusese să vadă locul, nici să aranjeze ceva.
– Radu s-a ocupat de tot, le-a spus ea fetelor.
Nici Adriana nu ştia unde este localul aşa că s-a ţinut după cavalerul de onoare care a intrat într-o curte mică pe coltul unei străzi şi apoi pe uşile unei bodegi ce părea părăsită. A intrat în prima cameră, mică şi murdară, şi a dat să meargă mai departe, presupunând că acela era locul de fumat. Numai că mai în faţă nu mai era decât o cămăruţă în care se spălau vasele.
– Dumnezeule – si-a spus în gând domnişoara de onoare şi si-a întors privirea încet până când s-a oprit în privirea stupefiata a naşului, un unchi al miresei. După câteva secunde si-au revenit amândoi din şocul produs de “celebrul local” mizer şi au încercat să se comporte normal.
– Asta este prea de tot, gândea trista si zguduita Adriana, cum îşi pot bate joc de Mihaela în halul acesta? Îsi amintea de sacrificiul financiar al miresei pentru a-şi cumpăra o rochie cu care ar fi trebuit să coboare treptele de marmură ale unei vile luxoase. Acum ştergea cu aceeaşi rochie praful nemăturat de pe podeaua localului. Partea bună era că Mihaela nu părea să bage de seama nimic din toate aceste mizerii: plutea încă într-o lume în care n-o putea atinge nimic şi era fericită.
Adriana înregistra mecanic imaginea meselor din lemn cu cadru metalic pe care nu fusese aşezată nici măcar o bucată de hârtie albă, dacă bani pentru feţe de mese nu au fost, vedea băncuţele de lemn lungi şi înguste trase în dreptul meselor, atât de înguste că nu puteai să stai pe ele fără să amorţeşti cu jumătate de fund tăiată de cadrul metalic.
Vedea fusta de proastă calitate a soacrei mari, cu crăpătura din spate răsucită în lateral, şi îl vedea pe socrul mare deja beat.
Rochiile scurte şi puţin sexi ale fetelor nu se armonizau deloc cu ambianta şi cu frigul serios din bodega, aşa că au plecat toate patru spre casa ginerelui să se schimbe intr-o ţinuta sport. Pe drum vorbeau de unele singure. Şi nu ştiau nici ele dacă le durea sufletul pentru norocul Mihaelei sau le era frică că într-o zi vor intra şi ele în săptămâna oarbă şi vor face aceeaşi greşeala ca şi Mihaela.
Peste o jumătate de oră s-au întors la nuntă unde atmosfera era la fel de îngheţată şi neprimitoare. Se făcuse ora 9 seara şi socrii mari nu aşezaseră încă masa de nuntă. Toata lumea aştepta. Într-un colt se aflau 3 scaune capitonate, desperecheate. Adriana care după socul iniţial isi promisese sa treacă peste toate si sa se distreze pe cat posibil i-a spus Dianei:
– Fii atentă, ne aşezăm pe scaunele acelea, şi când ei spun “haideţi la masă”, le luăm şi ne ducem la masă.
Zis şi făcut. Când la ora 22:00 nuntaşii au fost chemaţi la masă, Adriana şi Diana şi-au luat tacticoase scaunele şi au dat să se aşeze. Mai aveau un centimetru până când şi reuşeau acest lucru dar a apărut soacra mare spunând:
– Fetelor, astea sunt scaunele pentru naşi. Voi staţi pe băncuţă !
Nu exista loc de comentarii. Mai mult amuzată decât înfuriata, Adriana a mişcat puţin din buze, aşa ca să se răcorească şi s-o răzbune pe Mihaela. Acum intrase în horă şi trebuia să joace. Chiar a jucat toata seara, înnebunind nuntaşii cu rezistenta ei de practicanta de gimnastica aerobic care nu ceda nici după un sir de dansuri populare.
După câteva ore de stat la nuntă, fetele au avut nevoie să găsească o toaleta. Au început să întrebe discret unde ar putea fi aceasta şi li s-a răspuns foarte clar că nu există toaletă. Da, fusese una dar se dărâmase singură.
– Şi noi atunci unde mergem?
– Vă duceţi în spatele curţii!
A te duce în spatele curţii de una singură, într-un loc necunoscut, unde puteai risca să fugi cu pantalonii în vine alergată de vreun câine, în cel mai bun caz, nu era o perspectiva prea încântătoare. Aşa că Adriana şi Diana au plecat împreună, păşind cu atenţie prin buruieni ca să nu calce cumva, Doamne fereşte, în ceva şi să moară de silă apoi toţi mesenii !
S-au aşezat ghemuite una lângă alta:
– Diana du-te mai încolo că mă uzi pe pantofi, o şicană Adriana.
– Mi-e frică să mă duc, spuse Diana, şi o vreme au stat acolo, pe vine, fără să se mai poată ridica din cauza hohotelor de ras. La aşa nuntă nu mai fuseseră niciodată !
Mai târziu au întrebat-o pe Mihaela cum s-a dus ea în fundul curţii cu rochia aceea lunga si cu crinolina pe dedesupt.
– Mi-a ţinut-o Radu în sus, a răspuns Mihaela senină, şi fetele au râs imaginându-şi situaţia.
Mihaela a ras împreuna cu ele, de parca acest lucru i s-ar fi întâmplat altcuiva si nu ei, ea urmărind scena de undeva de foarte departe.
Din păcate la nunta aceea nu aveai ce să faci prea multe. De obicei la nuntă se mănâncă, se bea, se dansează şi se petrece. Aperitivele reci pierdute în mijlocul unei farfurii întinse nu le atrăgeau deloc pe fete, îngheţate şi amorţite de statul pe băncuţă aceea incomodă. Puteai să dansezi. Dar şi aici era o problemă: în lupta dintre casetofonul ginerelui lângă care aşteptau teancuri de casete cu muzică disco adusă de fete şi acordeonul lautarului tocmit de mama soacră, “doar pentru drumul până la biserică şi înapoi” câştiga într-una acordeonul. Care rezona chiar lângă urechea Adrianei! Puteai să bei! Ţuica nu le plăcea fetelor, vinul li se părea acru, sucuri naturale nu erau pe masă, iar apa minerală descoperiseră că era de fapt apă rece de fântâna. Fetele o văzuseră pe mama soacră cum căra apă cu o găleata în care plutea nevinovată o frunză de salcie, şi cum o turna apoi în sticle cu etichete de apă minerală.
Aşa că pe la ora 2 noaptea, după strigarea darului, nunta s-a încheiat. Fetele au plecat spre casa mirelui, şi-au găsit cu greu cate un scaun sau o bucată de pat unde să stea până dimineaţa când pleca primul tren şi să moţăie fiecare cum poate.
Pe un fotoliu pe care şi-l trăsese lângă sobă, Adriana încerca să-şi învingă o cumplită durere de stomac. Şi pe când se chinuia astfel cu starea ei de rău, o auzi pe Diana, cerând cu un glas jalnic:
– Mioara, nu ai cumva un triferment ?
– Diana, cumva ai stomacul balonat – întrebă Adriana
– Da – răspunse Diana.
– Da – confirma si Mioara.
– Si eu la fel – suspina verisoara Mihaelei.
– Cred că mie mi-e rău de la varza de la sarmale – spuse Adriana.
– Eu nu am mâncat varza, doar carnea – suspină Diana.
– Şi acum ce facem, se întrebau ele. Că afară este aşa de întuneric şi la WC-ul din curte nu este lumină!
– Aşteptăm să se lumineze, ce să facem. Şi apoi dăm cu banul care se duce prima !
Situaţia era tragi-comică şi se părea că mâncarea nu le priise deloc fetelor. Poate din cauza că erau obişnuite să se hrănească mai mult cu fructe şi iaurturi ca sa-si mentina silueta!
Cu greu a venit dimineaţa, s-au îmbrăcat şi au pornit spre gară. Mama Mihaelei, supărată, le-a povestit fetelor cum socrii i-au arătat Mihaelei o listă cu toate cheltuielile pentru masa de nuntă, lista pe care se afla şampanie, portocale şi banane !
Apoi, parca trezita dintr-un vis, le-a spus:
– Mai bine ii rupeam picioarele decât s-o las sa se mărite cu primul bărbat care i-a dat atenţie. Sa aveţi grija de voi dragele mele, ca sunteţi fete frumoase si cu situaţie. Sa nu va lăsaţi duse de nas de oricine. Ca e păcat de viata voastră.
Întoarcerea acasă a fost trista pentru nuntaşi. Frigul primei dimineţi de toamna in care căzuse bruma, nunta nereuşita, senzaţia de zadarnicie le stăpânea pe fete si le îngreuna sufletul.
După casatoria Mihaelei, relatiile dintre ea, Adriana si Diana s-au mai racit un pic. La intalnirile lor, din ce in ce mai rare, Mihaela povestea necontenit cat de bine se descurca Radu, din toate punctele de vedere, in postura de sot. Dar nu mai radia in jur fericire; era din ce in ce mai obosita.
Se plângea din ce in ce mai des de dureri de spate, care uneori o săgetau făcând-o sa se inconvoaie.
– De ce nu te duci la doctor? – a intrebat-o Adriana
– O sa mă tina Radu in braţe si o sa-mi treacă – răspundea ea.
Durerile au continuat pana intr-o zi când Adriana a luat-o cu forta de la birou si a dus-o la cabinetul medical.
Intr-adevăr Radu se descurcase foarte bine: Mihaela era însărcinata. Copilul nu venea tocmai intr-un moment financiar potrivit pentru ei dar ea si-l dorea cu intensitate. Aşa ca au făcut un împrumut la banca si si-au cumpărat un apartament aflat intr-o stare jalnica.
Gravida in luna a treia, a carat elementi de calorifer, a dat cu gled pe pereţi si a văruit. La serviciu venea pământie la fata si stoarsa de puteri. Purta mereu aceeaşi pereche de pantaloni negrii pe care nu-i mai putea încheia si-i lărgea cu ace de siguranţa pe sub aceeaşi unica bluza lălâie din PNA, pe măsura ce sarcina înainta.
Povestea senina, ca o călugărita care făcuse penitenta, cum a curatat cu şpaclu pardoseala, când Diana i-a spus:
– Te rog, nu mai povesti. Mi se face rău de îngrijorare pentru tine numai când te aud povestind. Nu pot sa-mi dau seama daca tu eşti inconştienta sau eu exagerez. In locul tău nu as ridica nici un pai de jos de frica sa nu i se întâmple ceva copilului.
Mihaela si Radu au adus pe lume o fetită şi sunt in continuare împreuna. In parcul din centrul oraşului pot fi văzuţi plimbând împreuna copilul in fiecare după-amiaza, cu aceeaşi paşi masurati, fara sa vorbească intre ei. Singurele zgomote sunt făcute de rotile căruciorului si pocnetul castanelor ce se rostogolesc sub paşii lor pe aleile parcului.
Cea mai potrivita culoare care i-ar putea descrie ar fi cenuşiul, ca si cum un înger coborât dintr-un cer cenuşiu si-ar fi deschis larg aripile pentru a-i cuprinde pe amândoi.
Text publicat in revista Respiro, prin grija si prietenia lui Bogdan Suceava