Se lasă înserarea şi pleacă-ncet lumina. De parcă nu ar vrea să doară cu strălucirea-i plină. Sau poate clipa noastră o împinge de la urmă.
Mi-e aşa de dor de tine … Nu te-am văzut de zile. Am şi uitat cum sună cuvântul spus de tine. Şi nu mai ştiu nici jocul, tăcut, serios şi tandru al fiecărei clipe pierdute lângă tine …
Iar mângâierea lină, şi dulce, şi senină, plecată şi ajunsă din ochii tăi la mine, mă doare însă acuma. Prea lungă-i aşteptarea.
De n-aş uita … De mâna mea nu ţi-ar uita conturul. De n-ar uita să-alunge acele negre gânduri ce dănţuiesc în juru-ţi.
Mi-e aşa de dor de tine … Unde-ai plecat atuncea ? Unde-ai rămas acuma ?
Am renăscut prin tine în altă primăvară. Dar m-am trezit din vis plângând în ploaie şi n-am ştiut dacă şi cerul plânge sau doar mă mângâie cu degete de ploaie.
Se lasă înserarea şi pleacă-ncet lumina.
Nu ştiu dacă-ai venit aevea dar umbra ta e-aici, chiar lângă mine.