Au venit trei femei. Au sunat la uşă şi s-au repezit in casă de parcă erau în căutare de probe în vreun dosar de crimă. Una dintre ele s-a recomandat psiholog iar celelalte erau angajate ale Protecţiei Copilului. Da, eu le chemasem, în speranţa nebună că poate mă vor ajuta. Aveam un minor de doi ani ce trecea prin momente foarte dificile generate de tatăl său ce se răzbuna că divorţasem şi scăpasem dintr-un abuz domestic demn de vreo viitoare ecranizare.
Doamna psiholog a intrat în sufragerie, a inspectat toti pereţii şi a cerut o fotografie cu tatăl copilului. I-am răspuns că am doar copia fotografiei de la buletinul tatălui şi că nu ţin în casă alte asemenea fotografii.
Foarte nemulţumită, a luat fotografia de buletin şi a aratat-o copilului:
-Cine este? a întrebat.
-Tati, a răspuns copilul.
-Îl iubeşti pe tati?
-Nu, a răspuns ferm minorul.
-Dar pe cine iubeşti tu?
-Pe mami.
-De ce nu îl iubeşti pe tati?
-Tati bate, a venit răspunsul.
-Cine te-a invatat să spui aşa? – a intrebat doamna psiholog
-.. copilul nu a răspuns.
-Si cum te bate tati?
-A arătat că îl loveste la cap .
-Aşa te bate. Hai dă în mine şi arată-mi cum te bate, a spus doamna psiholog.
-Copilul nu a schiţat nici o mişcare, ştia că nu are voie sa lovească oameni, copii sau animale.
-Probabil psiholoaga şi-a dat seama de greşeală şi a continuat: uite, loveşte ursuleţul ca să-mi arăţi cum te bate tata.
-Copilul a inceput să lovească ursuleţul de mai multe ori în cap şi apoi l-a aruncat pe covor.
Discuţia ce s-a derulat apoi m-a convins că nimeni din acest sistem bolnav nu îmi poate apăra copilul.
Deoarece iniţial doamna psiholog a dorit ca şi copilul să nu fie prezent la discuţie, l-am dus în altă camera de unde a reuşit sa scape destul de repede, dupa ce i-a luat bunicului şurubelniţa cu care repara ceva şi a venit sa ne-o arate triumfător.
Am spus: „Pui mic, nu ai voie cu şurubelniţa.”
Doamna psiholog a spus ca acestui copil i se foloseşte prea des cuvantul „Nu” şi de aceea îl duce mai departe şi refuză plecarea cu tatăl. Aşa că l-a luat pe copil lângă ea şi a scos câteva foi pentru ca minorul să deseneze familia lui. Foile le-a pus pe gentuţa ei, de un roz foarte frumos. Copilul a desenat puţin pe foi, apoi încet, încet a inceput să le dea la o parte ca să ajungă la gentuţă. Am vazut ce face dar nu aveam voie să-i spun „Nu”.
Peste cateva minute a descoperit şi doamna psiholog ce frumos scrie copilul direct pe gentuţa ei şi a strigat disperată: „Nu”. M-am abţinut şi nu i-am atras atenţia că a folosit cuvantul “Nu”. O iritasem destul până atunci de cate ori o contrazisesem în diferite afirmaţii pe care le considerasem făra rost şi gratuite, plus când o intrebasem dacă are copii. Nu avea copii, dar îşi dorea foarte mult, a spus ea.
Doamna psiholog susţine că mama trebuie să-i arate copilului fotografia tatălui în fiecare zi şi să-i vorbeasca foarte frumos despre acesta. De asemenea spune că minorul îşi aminteste că „a fost puţin ciufulit” (în exprimarea dumneaei) pentru că se afla intr-un mediu necunoscut, atunci cand era luat de tată. Dar mama trebuie sa îl condiţioneze pozitiv, ca să nu-i mai fie frică sa plece cu tatăl. La această afirmaţie au ajuns să protesteze în cor şi cele două doamne, colege ale dânsei.
Au intrebat-o cum sa creeze mama o imagine pozitivă cand copilul pleacă cu tata şi îi este rău?
Şi au întrebat-o dacă copilul trebuie învăţat să accepte violenţa.
Doamna psiholog nu a mai avut răspunsuri.
Înainte să plece au vorbit şi cu o vecina din bloc ce le-a confirmat că a văzut scena când copilul este aruncat plângând în maşina tatălui fără ca acestuia să îi pese vreun pic de lacrimile copilului.
În mod ciudat, înainte să plece din bloc, doamna psiholog a dorit sa consulte lista cu plata întreţinerii. Probabil confirmarea că îmi plătesc întreţinerea la timp o ajuta să pătrundă mai adânc în sufletului unui copil abuzat.
Nota autoarei: cu scuzele de rigoare pentru acei angajaţi ai Protecţiei Copilului din România ce îşi fac datoria cu dedicare, 90% din totalul angajatilor nu sunt capabili să recunoasca un abuz fizic sau emoţional asupra unui copil. Sau poate nu vor, căci acest lucru ar însemna să acţioneze. Şi ei nu vor. Este mult mai simplu să îl găseşti vinovat chiar pe cel care îţi cere ajutorul. Să îl sperii şi să-l trimiţi înapoi în coşmarul vieţii lui, ca să nu te mai deranjeze vreodată.