La geamul băii mele o porumbiţă cloceşte de cateva săptămâni. Simţisem eu ceva mişcări si bătăi de aripi tocmai bune să îmi rupă bunătate de plasă de insecte de abia montată dar nu prevăzusem aşa ceva.
Mă enervează porumbeii aceştia ce nu ştiu cum au ajuns in luminatorul blocului de unde se pare ca nu mai ştiu să evadeze. De ani de zile trăiesc acolo, găinăţând tot ce se poate: geamuri, pervaze, instalaţii de aer conditionat. Este o mizerie infernală, ca intr-un coteţ in care nimeni nu face curat. În zilele caniculare mirosul şi praful de găinaţ uscat ţi se strecoară in casă. Laolaltă cu mizeria zilnică a vieţii din Bucureşti, mizeria de pe pervaz te aduce la paroxism. Nu există soluţie, degeaba întrebi în toate părţile. Degeaba le spui chiar lor, porumbeilor:
- Dragii mei, de secole, noi oamenii trăim în casa noastră şi voi în copaci. Nu vă iubim pentru ca aţi murdărit într-o săptămană tot peretele acesta alb dupa reabilitarea blocului. Şi pentru ca avem copii cu o mie de alergii iar mizeria facută de voi ne face viaţa şi mai grea.
- Nu mai gânguriţi la fereastra mea căci eu mă grabesc spre serviciu în fiecare zi, nu am aripi ca voi să zbor peste aglomeraţia bucureşteană. Dacă aş avea eu aş şti să scap din luminator şi să caut lumina soarelui…
Acum mă uit de pe geamul bucătăriei la porumbiţa ce stă pe pervazul de la baie şi nu se mişcă de zile întregi de pe cuibul ei improvizat din câteva fire de nu ştiu ce. Cu siguranţă că dacă s-ar ridica de acolo preţiosul ei ou s-ar rostogoli şi ar cădea. Aşa că decid să nu mai deschid geamul de la baie ca să n-o sperii cumva. Nu îi iubesc deloc dar mi se rupe inima în faţa hotărârii ei de mamă. Nu cred ca aş putea duce şi durerea ei…
Decizia ta mă bucură, altfel ar fi fost un fel de versiune prescurtată a nuvelei “Puiul” de Al. Brătescu Voinești. Și ce lacrimi au mai curs în primară.
Mai vrem! Ne place.
Multumesc!!!